Canapeaua la capatul lumii

Soarele apune de un an
Și nimeni nu mai iese
Din lumea lor cea mică

Speriați, se uitau la început
Dar acum au dat uitării
Durerea sfârșitului lor

Doar eu hălădui singur
Pădurea de betoane
Nici eu nu știu de ce. Dar cred că e mai bine.

Am ajus în o poiană
De mocirlă și noroi
Unde așteaptă ea, uitată

Canapeaua, un spătar
Afundată, sfâșiată
Oare câți au stat pe ea?

O privesc și mă privesc.
Amândoi, un pic uzați
Amândoi, privind în zare

Cât am stat pe ea Nici timpul nu mai știe.
Acum aici îmi este casa

Sorb ușor din ceai
Și ascul ultimul apus.
Sunt singur. Sunt tot aici.